Bufniţa

Am iubit animalele atât de mult, încât am avut în casă de-a lungul timpului o adevărată grădină zoologică. Începând de la căţeluşi şi pisicuţe, peşti, arici, iepure, porumbei, raţă, găină, hamster, porcuşor de Guineea şi … bufniţă. Ei bine, da, am avut bufniţă, un pui de bufniţă. E drept că doar pentru o singură zi, dar multe necuvântătoare au fost locatari pasageri în vremurile acelea. Practic orice pui de animal găsit pe afară era adus în casă, spălat, deparazitat (dacă era cazul), hrănit şi apoi reintegrat în „societate”. Cine l-a găsit şi în ce circumstanţe, chiar nu mai are importanţă. L-aş credita totuşi pe frate-miu. Are (şi a avut întotdeauna) un fel de magnet care atrage animalele în jurul lui. Orice animal.

– Luci, e târziu! Trebuie să mergem în casă. Dacă iar coboară mama după noi …

– Mergem, dar luăm şi păsăroiul cu noi.

– Şi dacă urlă bufniţa în casă?

– Nu urlă!

– Bine, bine, dar dacă totuşi urlă?

– Nu urlă! Vedem noi ce-i facem, dar nu o să urle.

– O ducem la subsol, o luăm mâine. Dacă ne prinde tata cu ea în casă …

– Nu ne prinde. Vine prea târziu şi prea obosit de la combinat. Nu ne prinde dacă nu te dai tu iarăşi de gol.

– Parcă văd că luăm iarăşi bătaie şi ca de obicei, iar începe cu mine, până la tine oboseşte şi în loc s-o împărţim frăţeşte, tu te alegi cu o palmă – două şi eu cu o duzină – două.

– Aşa îţi trebuie dacă eşti mai gras!

– Da, dar eu sunt ăla micu`!

– Da, dar gândeşte-te şi tu un pic: dacă  ai fi mama, ţi-ar conveni prima dată să îţi rupi palma pe oase sau să ţi-o odihneşti pe un fund pufos?

– Crezi că de aceea intru eu primul mereu?

– Sigur! Altfel n-ar începe ea cu mine? Da, aşa îţi trebuie dacă mănânci tot timpul.

A băgat bufniţa în sân şi am urcat în casă. Evident că m-a lăsat pe mine să intru primul, să-i fac paravan în caz că ne întâlnim cu mama. Am aruncat rapid teneşii din picioare şi am fugit la noi în cameră. Am pus păsăroiul pe birou. Era chiar cuminte, stătea şi moţăia afurisitul. Vocile care răzbăteau de la uşă nu erau în măsură să ne liniştească, ba dimpotrivă. Venise tata, mult mai devreme faţă de cum speram noi, aşa că trebuia găsită rapid o soluţie să ţinem bufniţa peste noapte în siguranţă şi fără să facă scandal.

– A venit tata! Ce facem?

– Ce să facem? Nimic!

– Dacă intră şi o vede …

– Bag-o …

N-a mai apucat să-şi ducă gândul la bun sfârşit. A intrat mama în cameră. Nu că n-ar fi avut suficiente motive, dar a început un adevărat război pe biata pasăre, care nici de-afurisită nu voia să iasă din starea de moţăială.

– Imediat s-o duceţi afară!

– Dar, mamă, e doar un pui. Nu poate să zboare, am verificat eu. Vrei să o mănânce vreo pisică?

Trebuie să recunosc că avea frate-miu un arsenal inepuizabil de argumente pe care le folosea în avantajul lui ori de câte ori era nevoie.

– Nu-mi pasă. Eu nu stau cu cucuveaua în casă! Imediat să dispară!

– Dar mamă …

– Dacă-mi cântă cucuveaua în casă, vă calc în picioare pe amândoi.

– Păi nu cântă, că e pui!

– Mie nu-mi staţi cu cucuveaua în casă! Să-mi urle mie a moarte. Sub nici o formă în casă nu rămâne. Lică, vino imediat să vezi ce-au făcut!

Situaţia era nasoală. Dacă l-a chemat pe tata … e de rău. Luci a continuat cu argumentele, doar, doar …

– Dar mamă, e pui şi e noapte, nu am unde să-l duc.

– Ce-aţi mai făcut? ne-a întrebat încruntat tata.

– Uită-te şi tu! Nu-mi ajungeau toţi câinii şi pisicile din faţa blocului, acum au adus o cucuvea.

– Luci! Luaţi cucuvaua şi …

– Dar, tată, e doar un pui. Promit eu că nu urlă în casă.

– Lică, dacă nu dispare imediat cucuveaua … nu ştiu, fă-le ce vrei, că nu mai pot.

– Dar mamă, îţi promit …

– Tu nu înţelegi? Imediat să dispară din casă!

– Uite, o scot pe geam! Nu stă în casă.

– Și dacă urlă la geam, tot a moarte urlă. Şi tot în casă e şi la geam.

– Îi fac o cutie, o colivie ceva şi o cobor aşa, un pic, să nu fie la noi la geam. Mâine promit că o duc undeva.

– Să nu fie la noi la geam şi dacă urlă, imediat o luaţi şi o duceţi de aici! Hai, Emilia, lasă-i până mâine. N-o urla.

– Şi dacă urlă?

– Păi urlă afară dacă urlă. Dane, du-te şi adu giuvelnicul de pe balcon.

Trebuie să recunosc că nu ne trecuse prin cap ideea cu giuvelnicul, însă ne picase cum nu se poate mai bine. Am venit imediat cu giuvelnicul şi am improvizat colivia micuţului nostru prieten.

– Ştii ce? mă întreabă frate-miu, cred că cel mai bine e să coborâm givelnicul până la geamul lui moş Liţoiu. Poate îi cântă lui la noapte şi nu ne mai pârăşte mamei.

– Şi dacă nu îi cântă? întreb eu cu o vădită îngrijorare pe faţă.

Sunt absolut convins că în momentul ăla Dumnezeu a zâmbit. Ştia el Bunul că n-o să scăpăm cu una cu două de “laudele” lui moş Liţoiu. Nici lui nu i se scurtase aţa, nici nouă nu ne secase izvorul tâmpeniilor zilnice. Oricum, peste noapte micuţul păsăroi nu a scos niciun sunet, spre uşurarea părinţilor. Era evident pentru noi că mai mult decât îi oferisem adăpost nu se putea. A doua zi Luci a instituit ad-hoc un comitet de salvare format din el (şef de echipă, evident), eu şi Mihăiţă (bun şi drag prieten şi vecin). Cu improvizata colivie, am plecat pe străzile oraşului în căutarea locului ideal în care să eliberăm bufniţa. După ceva vreme de bântuit străzile, tot Luci a avut măreaţa idee:

– Eu zic să îi dăm drumul în curtea spitalului. O suim   într-un pom pe acolo, mai în spate, pe lângă morgă. Dacă tot e să cânte, măcar să cânte direct pentru cei duşi deja …

Un dud, nu departe de morga spitalului judeţean, avea să devină casă păsăroiului. Cel puţin pentru câteva minute, atât cât am mai stat noi să o păzim.

 

Lasă un răspuns