Amintirile unui „decreţel”

 

Decreţel

“Decreţel” = copil născut ca urmare a aplicării Decretului numărul 770 din 1 octombrie 1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii. Practic, ca urmare a aplicării acestui decret, natalitatea a crescut de la 1,9 la 3,7 copii per femeie. Este generaţia în blugi şi adidaşi despre care avea să vorbească în anii `80 poetul Adrian Păunescu în cadrul cenaclului „Flacăra”, aceeaşi generaţie care se va întoarce ca un bumerang în decembrie `89 împotriva creatorului ei: Nicolae Ceauşescu.

Şi totuşi, în afara datelor sterile care pot fi găsite pe internet, ce am fost de fapt noi, „decreţeii”? Ce ne-a animat, cum ne-am consumat timpul, cum ne-am petrecut copilăria fără minunile tehnicii actuale? Cum de am putut fi fericiţi fără telefoane mobile, fără tablete, laptopuri şi, mai ales, fără facebook? Ei bine, am să vă mărturisesc în rândurile care urmează un posibil răspuns la întrebările de mai sus.

Ar trebui să încep prin a folosi formula „orice asemănare cu fapte sau persoane reale este pur întâmplătoare”. Aş începe însă cu o minciună pentru că în rândurile care urmează este vorba de personaje care au existat în realitate. Sunt amintirile mele, ale fraţilor mei şi ale bunilor şi dragilor prieteni cu care am împărţit bunele şi relele unei copilării excepţionale.

 

Clătiteeee

  • Aş mânca ceva bun!
  • Dane, tu tot timpul ai mânca!
  • Da, dar acum vleau ceva bun.
  • Unt cu gem …
  • Nu vleau unt. Vleau ceva bun! Aş mânca nişte clătite …
  • Dar nu avem. Cine vrei să le facă?
  • Nu e gleu, amestecăm oul cu apa şi cu făina, le plăjim pe o palte, apoi le întoalcem şi pe paltea ailaltă, le scoatem pe o falfulie, le dăm cu gem şi gata … ceva bun.
  • Şi cine vrei să le facă?
  • Păi eu te-am învăţat tehnologia, acum munceşte şi tu ceva.
  • Eu ?
  • Bine, facem amândoi. Tu amesteci şi eu toln.

Zis şi făcut. Ca doi veritabili meşteri bucătari, ne-am apucat de cocălit. Partea cu oul a fost uşoară. A adus Luci două ouă (să facem mai mult „ceva bun”), le-a spart în castron şi dă-i şi mestecă. Ei, acum eu, care ştiam tehologia doar aşa, superficial, stăteam cu punga de făină în mână şi gândeam la ordinea operaţiilor. Să pun eu făină, să toarne el apă ?

  • Ce faci mă, dormi? Toarnă făină!
  • Făină sau apă?

Şi, ca să mă trezească, îmi aruncă în faţă o cană de apă. Asta nu putea însemna decât un singur lucru: război. Calm, bag lingura-n punga de făină, o umplu cu vârf şi i-o arunc în ochi! Nici că putea rămâne mai prejos, adică la aşa jignire, răspuns pe măsură. A umplut calm găletuşa de 5 litri cu apă, a luat o cană şi, scufundând-o în apă, îmi spuse pe un ton ce nu lăsa loc de interpretări:

  • Război ai vrut, război ai!
  • Eşti plost!
  • Na prost!

Şi-mi aruncă încă o cană de apă în cap. Am luat frumos punga cu făină şi dă-i şi fugi. El apă avea mai multă decât eu făină. Cumva nu era drept, el arunca apă cu cana, eu făină cu lingura. M-am refugiat în holul de la intrare, pitit după comoda cu telefonul, în uşa sufrageriei. Şi dă-i şi luptă, o dată cu apă, o dată cu făină. N-a durat mult şi tot holul era o imensă clătită. Poate că aş fi terminat şi ultimul sfert de pungă de făină dacă în momentul în care eram pe cale să mă declar învingător, dat fiind faptul că Luci epuizase deja apa, n-ar fi intrat pe uşă … MAMA. N-a apucat să facă decât doi paşi în coca de pe jos și brusc zâmbetul cu care intrase a dispărut.

  • Vă omor! Paştele mamii voastre dar! Mi-aţi mâncat zilele! Ce-i, mă, aici?

Cu o privire triumfătoare, scosei capul de după comodă şi îi dădui ferm mamei răspunsul:

  • Facem clătite!

Că doar nu era să-i spun că ne batem. Adică mă gândeam şi eu că nu ne poate pedepsi pentru mâncare, dar pentru bătaie, eeee, asta e altă poveste.

  • Clătite?
  • Păi voiam şi eu ceva bun.

Şi ne-nhăţă mama de câte-o aripă şi ne băgă rapid la un curs intensiv despre cum NU se fac clătitele pe hol. Ca să fie mai convingător cursul, a invitat-o mama şi pe prietena noastră mai veche: coada de mătură. Buna prietenă, niciodată nu dădea unuia ce nu-i dăduse deja celuilalt. Era aşa, o dragoste mare între fundurile noastre şi dumneaei, că nu putea trece nici măcar o zi fără să nu ne pupe. Când era cursul aşa, mai către final, mama, care tremura bine de tot de nervi, mai ales că eu o ţineam una şi bună cu „ceva bun, mi-era poftă de ceva bun”, obosită bine, a lăsat mătura să cadă și, pe un ton scăzut, ne-a spus:

  • Hai! În curul gol amândoi. Imediat!

Docil din fire, am purces să mă dezbrac. În doi timpi şi trei mişcări eram gata. Luci, pudic din fire, și fiţos încă de pe vremea aia, a păstrat pe el chiloţii.

  • Să plecaţi, să nu vă mai văd! Nu mai pot! În fiecare zi, în fiecare zi trebuie să faceţi voi ceva. Cum dau să intru în bloc, cum mă iau de bună femeile de la croitorie să-mi spună ce au mai făcut băieţii mei azi. Nu scap bine de ele, că la doi mă întâlnesc cu moş Liţoiu care şi el are ceva de spus despre voi, intru pe uşă şi …

Nu mă podidise plânsul din cauza cozii de mătură, dar perspectiva de a pleca fără ţintă a declanşat potopul. Plângeam cu sughiţuri şi mă uitam când la mama, când la Luci. Nu faptul că trebuia să plec în fundul gol, ci faptul că plecam către nicăieri era marea mea problemă.

  • Păi şi unde şă mă duc? Unde?
  • Nu ştiu, unde vreţi, da’ la uşa mea nu mai staţi!

Luci, ca un frate mai mare, m-a luat de mână şi în timp ce ieşeam pe uşă, se străduia să mă consoleze.

  • Taci mă, că mergem la mamaia!
  • Păi da, că tu te duci la mamaia ta, da io, io ce fac?
  • Hai mă taci, nu fii prost, că mai întâi te duc pe tine la Buzău şi după aia mă duc şi eu la Făurei.
  • Da’ pe unde să melgem? Că eu nu ştiu dlumul.
  • Păi nu ţi-am zis că te duc eu? Înseamnă că eu ştiu.
  • Da’ tu de unde ştii?
  • E simplu: mergem la gară, întrebăm unde e Buzăul şi o luăm aşa, pe linie, până ajungem, şi după aia eu mai merg un pic şi ajung la Făurei.
  • Da’ ştii tu sigul că ajungem la mămăiţa astăzi?
  • Dacă tata face două ore până la măta-mare, noi cât să facem? Hai, o zi, până mâine seară suntem ajunşi!
  • Dacă aşa ştii tu …
  • Unde vă duceţi, mă? Şi-n curul gol? ne-a întrebat tata, care tocmai atunci venise de la combinat.
  • Ne-a dat mama afară. Şi-acum Luci mă duce la mămăiţa mea la Buzău şi el dup-aia se duce la mămăiţa lui, la Făurei.
  • Treceţi în casă imediat!
  • Da’ mama …
  • Lasă, că mă ocup eu de maică-ta.

Şi am urcat. Ne-a dosit repede pe uşa sufrageriei în pat. După atâta război, după conversaţia cu coada măturii, e lesne de înţeles ca am adormit instant. Seara, când ne-am trezit, mama era calmă, ştersese urmele dezastrului, ne-a dat să mâncăm şi ne-a retrimis la culcare. Că doar nu era să stăm huhurezi toată noaptea pe întuneric! Oricum la 10 se lua lumina. Tata nu era acasă, ca de obicei urmărea şarjele la serviciu.

…Vreo 20 – 25 de ani mai târziu, în jurul unei farfurii de clătite, mi-am adus aminte de ziua aia. Eram la mama, era şi frate-miu prezent. Mama ne-a privit lung pe amândoi:

  • Aşa am făcut? Nu ştiu ce-o fi fost în capul meu! Înseamnă că mă disperaserăţi tare de tot! Şi-aţi plecat? Eu mă gândeam că staţi şi voi la uşă 5 minute până spălam pe jos şi apoi vă băgam la loc în casă. De unde să ştiu că voi eraţi chiar aşa de nebuni încât să plecaţi în curu’ gol? Noroc cu tac-tu!

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns